A trecut ceva timp de cand LadyInRed este a noastra, dar prietenii si cunoscutii inca ma intreaba :
“Mia, Dacia aia rosie este a ta ?!”

Da, este! Si o iubesc!

Este parte din familie, o iubim ca si cum ar fi o persoana si nu un obiect, facem tot posibilul sa o ingrijim cat mai bine, si ne dorim sa aiba viata lunga si frumoasa langa noi.
In acesti ani am mers cu ea la evenimente, am livrat flori, am carat decoratiuni si recuzita, am plimbat-o un pic pe la mare, un pic pe la munte.
Am inchiriat-o mirilor, am mers cu ea pe trasee urbane pentru turisti straini, am dus-o pe platourile de filmare a unor filme romanesti, sau in tot felul de locatii pentru sedinte foto.

Inca o conduc, atunci cand starea drumurilor si temperatura de afara mi-o permite.
Inca iubesc mirosul de Dacie si inca mi se pare cea mai frumoasa masina de pe strada noastra!

Da, Dacia aia rosie este a mea! Si as vorbi despre ea ore intregi, de fiecare data cand ma intrebati ce mai face.
Va las un fragment din povestea ei, scris de mine acum 3 ani, pentru un grup de dacioti :

“Anul acesta implineste 40 de ani.
Este o Dacie 1300 din 1976, culoare rosu 27 – Daca ma intrebi pe mine, cel mai frumos rosu din cate exista.
A avut un singur proprietar, “Nea’ Costel” , care a cumparat-o noua de la Uzinele Dacia.
A fost iubita, asa cum iubesti un om.
Nea’ Costel, asa cum ii spunem toti, a ingrijit-o cum rar se mai intampla astazi.
Exagerat, ar spune unii. Cu dragoste, as spune eu.

Cand pleca de acasa cu masina dadea jos prelata, se urca in masina, se asigura ca nici unul dintre cei care il insoteau nu erau murdari pe incaltari (in caz contrat ii punea sa se stearga sau sa isi spele pantofii inainte sa urce) si pornea la drum. Cand ajungea la destinatie – fie ca era la cativa km departare, sau undeva la munte sau la mare, se dadea jos, stergea masina de praf si ii punea prelata la loc. Acelasi proces era repetat aproape de fiecare data cand mergea cu ea. In felul asta vopseaua s-a pastrat aproape de perfectiune.

Eu am cunoscut-o pe Lady acum vreo 3 ani. Nea’ Costel inca o conducea cu aceeasi grija. Nu m-am gandit atunci ca va fi a noastra. I se facusera multe oferte de-a lungul timpului, dar nu a vrut sa se desparta de ea.
Eram pur si simplu indragostita de culoare si de mirosul de Dacie.
Culmea, eu nu fusesem unul din copiii care au crescut cu o Dacie in familie. Dar imi placea asa mult! Pastra istoria anilor 70. Avea chiar si Radioul original – Predeal.
Era, pentru mine, o dovada pe 4 roti a unei epoci pe care nu am trait-o – eu fiind nascuta in 90′.

Acum doi ani, insa, Nea’ Costel ne-a intrebat daca vrem sa o cumparam. El nu mai putea sa o conduca si sa o ingrijeasca asa cum facuse pana atunci. Plus de asta, pentru el conta ca ramane in familie si ca noi o vom indragi la fel de mult ca si el. Avea 76.000 de km cand am cumparat-o; Stransi in 40 de ani!
A fost o masina plimbata in vacantele prin tara, si cam atat.

6 luni din an o tinem in garaj. In rest, mergem cu ea pe drumuri care ii fac cinste, si o protejam cat putem de soare sau de ploi. Este functionala – ba chiar mi se pare ca merge ca si cum ar fi la prima tinerete.

I-am spus “Lady in red” pentru ca-mi aminteste de melodia lui Chris De Burgh…”

 

Daca va doriti mai multe informatii despre Daciile de altadata, detalii interesante si fotografii de atunci si de acum, va recomand sa urmariti proiectul lui Albert Adrian si trilogia DACIA50.
In volumul 2 va aparea si LadyInRed !!!

 

Cu drag,
Mia cu florile,
Mandra posesoare de Dacie